Sursa poza: Mediafax.ro

Construcțiile romane antice, precum Panteonul și apeductele, au rezistat milenii, stârnind curiozitatea specialiștilor cu privire la secretul longevității lor. Recent, o echipă internațională de cercetători, condusă de Massachusetts Institute of Technology (MIT), a făcut lumină asupra acestui mister, evidențiind rolul crucial al unei tehnici de "amestecare la cald" și al prezenței unor particule de var în compoziția betonului roman.

Ingrediente tradiționale și noi descoperiri

Până acum, durabilitatea betonului roman era atribuită în principal utilizării pozzolanei, un amestec de cenușă vulcanică provenită din regiunea Pozzuoli, și a varului. Aceste materiale, combinate cu apă, reacționează pentru a forma un beton extrem de rezistent. Însă, cercetările recente au arătat că nu doar ingredientele, ci și metodele de amestecare joacă un rol esențial în durabilitatea acestui material.

Rolul "clastelor de var" și al "amestecării la cald"

Analizând mostre de beton roman vechi de 2.000 de ani din situl arheologic Privernum din Italia, cercetătorii au observat prezența unor particule albe, denumite "claste de var". Inițial, aceste particule au fost considerate rezultatul unui amestec neuniform sau al utilizării unor materiale de calitate inferioară. Însă, studiile detaliate au relevat că aceste claste sunt, de fapt, bucăți de var nestins, integrate intenționat în beton printr-un proces numit "amestecare la cald".

În această metodă, varul nestins (oxid de calciu) este amestecat direct cu pozzolana și apă la temperaturi ridicate, spre deosebire de metoda tradițională care implică utilizarea varului stins (hidroxid de calciu). Această tehnică nu doar că îmbunătățește omogenitatea amestecului, dar conferă și betonului proprietăți remarcabile de autovindecare.

Mecanismul de autovindecare al betonului roman

Atunci când apar fisuri în structura betonului, acestea tind să se extindă către clastele de var, datorită suprafeței lor mai mari. În contact cu apa infiltrată, varul nestins reacționează, formând o soluție saturată de calciu care, ulterior, se cristalizează sub formă de carbonat de calciu. Acest proces sigilează fisurile, prevenind extinderea lor și contribuind la menținerea integrității structurii.

Acest fenomen a fost observat și în alte structuri romane, precum Mormântul lui Caecilia Metella, unde fisurile din beton au fost umplute natural cu calcit. Această capacitate de autovindecare explică de ce construcțiile romane au rezistat intacte timp de milenii, în ciuda condițiilor de mediu adverse.

Implicații pentru construcțiile moderne

Pentru a valida aceste descoperiri, echipa de cercetători a recreat beton folosind atât rețete antice, cât și moderne, incluzând var nestins în compoziție. Mostrele astfel obținute au fost supuse unor teste de fisurare și expuse la apă. Rezultatele au arătat că, în decurs de două săptămâni, fisurile s-au vindecat complet în mostrele care conțineau var nestins, în timp ce betonul de control, fără acest ingredient, a rămas fisurat.

Aceste descoperiri deschid noi perspective în domeniul construcțiilor moderne, sugerând că integrarea tehnicilor antice de "amestecare la cald" și utilizarea varului nestins ar putea îmbunătăți durabilitatea și longevitatea structurilor contemporane. Astfel, lecțiile învățate de la inginerii romani ar putea revoluționa modul în care construim și întreținem infrastructura în prezent.